La ora 14:11, în ziua nunții mele, am găsit locația încuiată
să scrie mesaje.
— Irina!
— Ce?
— Familia Feraru a plătit mult pentru nunta asta.
Irina își ridică privirea.
— Și eu am plătit 21.300 de euro.
— Îi vei primi înapoi.
— Nu despre bani este vorba.
Închise servieta.
— Ai acceptat să mă aduci la o petrecere de 28 de persoane după ce ei mi-au trimis 174 de invitați la o poartă încuiată.
— Încercam să evit un scandal.
Irina râse scurt.
— Nu. Încercai să eviți să-ți superi șeful.
Iulian păli.
Apoi Irina ridică dosarul pe care îl luase de la el.
— Și acum vreau să știu ce este asta.
În spatele listei invitaților exista un contract.
Contractul de consultanță al tatălui ei cu firma lui Octavian Feraru.
O clauză era evidențiată.
Bonus de succes: 40.000 de euro.
Condiția?
Finalizarea unei tranzacții imobiliare până la sfârșitul lunii.
Irina cunoștea proiectul.
Și atunci înțelese.
Unul dintre investitorii de la masa Amaliei era omul a
cărui semnătură lipsea.
Nunta ei fusese transformată într-o întâlnire de afaceri.
— Mi-ai vândut nunta pentru un contract?
— Nu este așa.
— Atunci explică-mi.
Iulian nu putu.
La 14:37, Irina trimise tuturor invitaților noua locație.
Mesajul era simplu:
„Din motive independente de noi, locația s-a schimbat. Nunta are loc. Ne vedem la Pavilionul Magnolia la ora 16:30.”
Apoi adăugă:
„Nu vă faceți griji. Mireasa nu a fugit.”
Primele răspunsuri veniră imediat.
Râsete.
Inimi.
„Venim!”
„Spune-ne cu ce ajutăm.”
„Suntem deja pe drum.”
În mai puțin de zece minute, oamenii pe care Amalia îi considerase nepotriviți pentru nunta fiului ei începuseră să salveze evenimentul.
Colegii Irinei mutau mese.
Prietenele ei aranjau florile.
Un fost tehnician aduse lumini.
Brutarul cu care lucrase la 19 ani trimise gratuit două tăvi uriașe cu prăjituri când află ce se întâmplase.
La 15:58, pavilionul era aproape gata.
106 minute după ce Irina începuse Planul B.
