Soțul meu m-a privit în cătușe și mi-a șoptit: „Bucură-te de cei zece ani. Eu și Renata știm deja ce vom face cu cele 9 milioane.” N-am încercat să-l conving de nimic. Înainte să mă ducă, am strecurat doar un bilețel în mâna unuia dintre agenți.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 
— Omul acela nu m-a întrebat dacă sunteți fiica lui, spuse Artur.

Mi-am strâns bilețelul în palmă.

— Ce a întrebat?

— Numărul dosarului.

Am ridicat privirea.

— Atât?

— Atât.

Artur se opri înainte să iasă.

— După aceea mi-a spus că avocații lui vor începe să verifice documentele în seara asta.

În noaptea aceea am fost transferată.

Hector nu a venit să mă „salveze”.

Nimeni nu putea șterge o condamnare printr-un telefon.

Dar până dimineață, trei avocați angajați de el ceruseră acces la dosar și începuseră demersurile legale pentru verificarea probelor pe care fusese construit cazul.

Mai important, Hector făcuse ceva ce apărarea mea nu putuse face până atunci.

Ceruse propriilor auditori documentele societății prin care fuseseră investite fondurile ajunse în compania mea.

Primele neconcordanțe au apărut repede.

Nouă milioane plecaseră spre trei furnizori.

Pe hârtie, eu îi aprobasem.

Numai că unul dintre transferuri fusese autorizat într-o perioadă în care calculatorul meu fusese oprit.

Altul fusese confirmat printr-un dispozitiv care nu îmi aparținea.

Iar al treilea avea o problemă și mai mare.

Firma care primise banii fusese înființată cu doar câteva luni înainte.

În spatele ei apărea un asociat al Renatei.

Atunci am înțeles de ce Mauriciu fusese atât de sigur că voi rămâne închisă.

Nu era suficient să mă condamne.

Avea nevoie ca nimeni să nu mai caute.

Pentru că, dacă dosarul era desfăcut din nou bucată cu bucată, povestea nu se termina la mine.

Începea cu el.

La câteva zile după condamnare, Mauriciu a aflat cine era Hector.

M-a sunat prin avocat.

Am acceptat conversația.

— De când Hector Văldescu este tatăl tău?

Nici măcar nu m-a întrebat cum eram.

— Din ziua în care m-am născut.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu avea nicio legătură cu căsnicia noastră.

— Șapte ani, Valeria!

Vocea lui tremura.

— Șapte ani ai ascuns asta de mine!

Aproape că nu-mi venea să cred.

— Tu ai construit un dosar ca să mă trimiți la închisoare și acum ești supărat că nu ți-am spus cine este tatăl meu?

— Nu am construit nimic.

Asta era problema.

Mauriciu nu avea de gând să cedeze.

— Probele te-au condamnat, continuă el. Tatăl tău poate cumpăra câți avocați vrea. Nu schimbă ce ai făcut.

— Atunci n-ar trebui să fii îngrijorat.

Tăcu.

— Nu sunt.

— Bine.

— Valeria…

— Ce?

— Gândește-te la Matei.

Acolo voia să ajungă.

— Ce legătură are Matei?

— Este cu mine acum. Are nevoie de stabilitate.

Mi s-a făcut frig.

— Nu-l folosi.

— Nu folosesc pe nimeni. Îți spun doar realitatea. Dacă începi un război public, copilul va afla tot.

— Despre ce?

— Despre mama lui condamnată.