*Șoferul de TIR a frânat când a văzut o cățea târând o cutie pe marginea șoselei; când a desfăcut cartonul ud,
Șoferul de TIR a frânat când a văzut o cățea târând o cutie pe marginea șoselei; când a desfăcut cartonul ud, mâinile au început să-i tremure și n-a mai putut spune decât: „Nu se poate…”
Șoferul de TIR a frânat când a văzut o cățea târând o cutie pe marginea șoselei; când a desfăcut cartonul ud, mâinile au început să-i tremure și n-a mai putut spune decât: „Nu se poate…”
X
— Nu se poate…
Mihai Dumitrescu rămase în genunchi pe pietriș, cu o mână pe capacul cutiei ude și cealaltă apăsată pe piept, de parcă încerca să-și țină inima la loc.
Dinăuntru se auzi un scâncet atât de slab, încât zgomotul camioanelor care treceau pe DN1 aproape îl înghiți.
Related Articles
Am venit la casa mea de lângă lac ca s-o pregătesc pentru chiriași și i-am găsit pe socrii fiului meu cu încă trei rude, bând vinul meu — iar când soacra lui a râs și a spus „oricum casa va fi a fiicei mele într-o zi”, am înțeles că nu veniseră acolo doar pentru un weekend
Tata m-a dat afară la 18 ani fiindcă făceam machiaj pentru femei — zece ani mai târziu, a apărut la ușa mea plângând: „Fac orice, numai vino acasă”
Fostul meu soț m-a lăsat fără bani, fără serviciu și a folosit o fotografie cu fiul nostru de opt ani ca să-mi ia copilul — dar când băiatul și-a ridicat tricoul „murdar” în fața judecătoarei, mâinile mele au început să tremure, iar ceea ce ascunsese dedesubt l-a făcut pe tatăl lui să albească la față
Soacra mea i-a aruncat cafeaua clocotită în față fiicei mele de doi ani, iar soțul meu a privit-o urlând fără să spună nimic — în timp ce medicii îi tratau arsurile, l-am sunat pe tata și i-am șoptit: „Mâine terminăm cu ei.” Niciunul nu știa ce înregistrase telefonul meu în bucătărie după ce am fugit cu copilul în brațe
Cățelușa cafenie care târâse cutia până în fața TIR-ului se prăbuși lângă el.
Avea coastele ieșite prin piele, o sfoară murdară legată în jurul gâtului și labele din spate pline de sânge.
Mihai ridică din cutie o pătură umedă.
Sub ea erau patru pui de câine.
Trei se mișcau.
Al patrulea era rece.
Mihai închise ochii o secundă.
Telefonul îi vibra în buzunar.
Pe ecran scria: „Elena”.
A șasea oară.
În ziua aceea împlineau douăzeci și doi de ani de căsătorie.
Iar el uitase din nou.
Dar, pentru prima dată după mulți ani, uitarea nu mai era lucrul de care îi era cel mai rușine.
Mihai avea cincizeci și patru de ani și conducea TIR-uri de aproape trei decenii. Știa sunetul unui rulment care urma să cedeze, mirosul frânelor supraîncălzite și felul în care șoseaua devenea lucioasă înaintea poleiului.
Credea că văzuse suficient din oameni cât să nu se mai mire de nimic.
Până în după-amiaza aceea.
A luat cățeaua în brațe. Animalul cântărea cât un sac gol.
— Hai, mamă… hai că nu te las aici.
Cățelușa nu s-a zbătut.
Doar și-a întors capul spre cutie.
Mihai a înțeles.
A pus puii pe bancheta din dreapta, în geaca lui groasă, apoi a așezat mama lângă ei.
În cabină mirosea a motorină, cafea veche și câine ud.
Telefonul a vibrat iar.
De data asta a răspuns.
— În sfârșit, spuse Elena.
Nu ridicase vocea.
Asta îl durea mai tare decât dacă ar fi țipat.
— Elena…
— E opt fără un sfert, Mihai.
El se uită la ceas.
— Știu.
— Nu, nu cred că știi. Masa era la șapte.
Mihai privi cățeaua. Își ținea botul peste pui, dar ochii îi rămăseseră fixați asupra lui.
— Am găsit ceva pe șosea.
La capătul celălalt se lăsă o pauză.
— Ai găsit iar o explicație?
Mihai strânse volanul.
În ultimii ani adunase multe explicații.
Cursă întârziată. Marfă reținută. Trafic. Vamă. Oboseală.
După ce fiica lor, Mara, plecase la facultate în Brașov, casa lor din Ploiești devenise mai liniștită decât amândoi știau să suporte.
Așa că Mihai stătea tot mai mult pe drum.
Elena învățase să nu-l mai întrebe când vine.
— Sunt câini, spuse el. O cățea cu patru pui. Unul e mort. Ceilalți abia respiră.
Tăcerea Elenei se schimbă.
— Unde ești?
