*Șoferul de TIR a frânat când a văzut o cățea târând o cutie pe marginea șoselei; când a desfăcut cartonul ud,

— La vreo douăzeci de kilometri de Ploiești.

— Du-i la cabinetul lui Sorin Bălan. E deschis până târziu.

— Știu.

— Mihai?

— Da?

— Puii întâi. Discutăm noi după.

A închis.

Așa fusese Elena întotdeauna.

Putea să fie furioasă pe el și să pună totuși o pătură peste un animal ud.

Doctorul veterinar Sorin Bălan avea patruzeci și șapte de ani și un cabinet mic, deschis lângă ieșirea spre Blejoi. Când Mihai intră cu puii într-o cutie și cățeaua în brațe, asistenta nici nu apucă să întrebe ce s-a întâmplat.

Sorin îl văzu și împinse ușa sălii de consultații.

— Pune-i aici.

Timp de douăzeci de minute, Mihai stătu cu spatele lipit de perete și privi cum doi oameni încercau să țină în viață niște animale pe care altcineva le abandonase.

Cățelușa avea deshidratare severă, plăgi la labe și urme vechi de sârmă în jurul gâtului.

Puii erau hipotermici.

Unul dintre ei respira atât de rar, încât Mihai număra secundele între mișcările pieptului.

Sorin scoase apoi ceva dintre firele ude ale păturii.

Era o bucată de plastic albastru.

O privi, o întoarse pe ambele părți și se uită la Mihai.

— De unde ai spus că ai luat cutia?

— De pe marginea DN1.

— Exact unde?

Mihai îi arătă pe telefon.

Sorin nu mai zise nimic.

— Ce e?

Veterinarul ridică bucata de plastic.

Pe ea se mai vedeau câteva litere albe.

„…VA DOG RESCUE”.

— Asta pare să fi fost o brățară de identificare, spuse Sorin.

Mihai își încruntă sprâncenele.

— Adică?

— Adică animalul ăsta s-ar putea să nu fi fost un câine fără stăpân.

În aceeași clipă, ușa cabinetului se deschise.

Elena intră cu paltonul desfăcut și părul încă prins așa cum îl purta la serviciu.

Avea cincizeci și unu de ani și lucra ca economistă la o firmă de distribuție din Ploiești. În mâna dreaptă ținea o sacoșă cu prosoape curate.

În stânga, încă avea cutia mică în care probabil fusese cadoul lui aniversar.

Nu spuse nimic despre cină.

Se apropie de masă și atinse capul cățelușei.

Animalul se trase brusc înapoi.

Elena îngheță.

— Frică de oameni?

Sorin clătină din cap.

— Mai degrabă frică de anumite gesturi.

Mihai privi sfoara tăiată de pe gâtul animalului.

Pe unul dintre capete era prinsă o bucată de material verde.

— Pot s-o văd?

Sorin i-o dădu.

Mihai apropie materialul de lumină.

Era o fâșie de chingă industrială.

Pe ea se mai vedea un număr imprimat cu negru.

„17”.

Mihai simți ceva rece urcându-i de-a lungul cefei.

— Asta nu e funie de curte.

— De unde știi? întrebă Elena.

— Pentru că firma mea folosește exact modelul ăsta de chingă la paleți.

Mihai lucra pentru Carpathia Logistic, o companie de transport cu depozite în Prahova, Brașov și Ilfov.

Numerele de pe chingi indicau lotul intern.

Șaptesprezece era unul dintre loturile depozitului din Bărcănești.

Sorin se uită spre el.

— Poate fi o coincidență.

Mihai nu răspunse.

De dimineață încărcase marfă exact din Bărcănești.

Înainte să plece, îl văzuse pe șeful depozitului, Cătălin Varga, certându-se cu un bărbat lângă containerele din spate.

Nu auzise ce spuneau.

Dar își amintea acum că lângă gard se afla o dubă albă.

Iar din dubă se auziseră câini lătrând.

Atunci nu i se păruse important.

Acum, în cabinet, Mihai simți că degetele i se strâng singure în jurul chingii.

— Trebuie să mă întorc acolo.

Elena îl prinse de mânecă.

— Acum?

— Da.

— Mihai, e aproape zece.

— Tocmai de asta.

Elena îl privi câteva secunde.

Apoi puse sacoșa pe un scaun.

— Vin cu tine.

— Nu.

— Nu te-am întrebat.

Pe vremuri, Mihai ar fi zâmbit.

În seara aceea n-o făcu.

Au lăsat câinii sub supravegherea lui Sorin și au mers cu mașina Elenei spre depozit.

Pe drum, Elena nu vorbi despre aniversare.

Nu vorbi nici despre cei doi ani în care Mihai adormise mai des în cabină decât lângă ea.

Doar îl întrebă:

— Ce ai văzut dimineață?

Mihai povesti despre dubă.

— Și n-ai întrebat?

Întrebarea nu fusese spusă acuzator.

Tocmai de aceea îl lovi.

— Nu.

— De ce?

Mihai privi pe geam luminile benzinăriilor.

— Pentru că mi-am spus că nu e treaba mea.

Elena își strânse buzele.

— Asta ne spunem toți înainte să devină treaba cuiva prea târziu.

Depozitul Carpathia Logistic era aproape gol la ora aceea.

Paznicul de noapte, nea Petre, îl cunoștea pe Mihai de paisprezece ani.

— Ce faci aici, măi omule? Ai uitat ceva?

— Posibil.

Mihai își arătă legitimația și intră.

În spatele halei principale găsiră două containere metalice, un tomberon și urmele late ale unei dube pe pământ.

Elena aprinse lanterna telefonului.

— Mihai.

Lângă gard era un castron de plastic.

Mai încolo, un sac rupt de hrană pentru câini.

Apoi au găsit petele.

Nu multe.

Dar suficiente.

Sânge uscat pe marginea unei scânduri.

Mihai simți maxilarul încordându-i-se.

— Chemăm poliția.

Înainte să scoată telefonul, o voce răsună din întuneric.

— Ce naiba faceți aici?

Promoted Content

Brainberries
Cătălin Varga ieși dintre două mașini.

Avea patruzeci și nouă de ani, era director operațional al depozitului și lucra în firmă de aproape douăzeci de ani.

Mihai îl respectase cândva.