*Șoferul de TIR a frânat când a văzut o cățea târând o cutie pe marginea șoselei; când a desfăcut cartonul ud,

Cătălin fusese omul care îl ajutase să obțină curse mai bune într-o perioadă în care Mara avea nevoie de bani pentru tratament ortodontic.

— Cătălin, spuse Mihai. Ce erau câinii din duba de dimineață?

Fața bărbatului nu se schimbă imediat.

Dar mâna lui dreaptă se duse instinctiv spre buzunar.

— Ce câini?

— Nu face asta.

— Mihai, e târziu. Ai băut?

Elena ridică telefonul.

— Am fotografiat castronul, sângele și sacii.

Cătălin se întoarse spre ea.

Privirea lui deveni rece.

— Doamnă, nu știți unde v-a adus soțul dumneavoastră.

— Ba tocmai am început să înțeleg.

Cătălin oftă.

— Sunt animale abandonate care se strâng de luni de zile în spatele depozitului. Am chemat o firmă să le ridice.

— Ce firmă?

— Una autorizată.

— Numele.

Cătălin tăcu.

Mihai scoase din buzunar bucata de chingă verde.

— Asta era legată de gâtul unei cățele găsite pe DN1.

Pentru o fracțiune de secundă, Cătălin își pierdu culoarea din obraji.

A fost suficient.

— Plecați acasă, spuse el.

— Chem poliția.

— Mihai.

Tonul lui Cătălin se schimbă.

Nu mai era al unui șef.

Era al unui om care avertiza.

— Gândește-te bine.

— La ce?

— La creditul casei. La fiica ta. La faptul că ai cincizeci și patru de ani și nu te mai angajează nimeni pe salariul ăsta.

Elena se uită la Mihai.

Mihai nu-și luă ochii de la Cătălin.

— De unde știi tu cât mai am eu din credit?

Cătălin nu răspunse.

Și atunci Mihai înțelese că problema era mai mare decât o cutie abandonată.

A doua zi dimineață, compania îl suspendă.

Motivul oficial era „acces neautorizat în incinta depozitului după terminarea programului și suspiciune de sustragere de date interne”.

Mihai citi e-mailul de trei ori.

Apoi râse scurt.

Nu pentru că era amuzant.

Ci pentru că uneori omul râde când realitatea devine prea murdară ca s-o mai înjure.

Elena puse o ceașcă de cafea în fața lui.

— Au fost rapizi.

— Prea rapizi.

— Atunci le e frică.

Telefonul sună.

Era Sorin.

— Puii au trecut noaptea, spuse veterinarul. Toți trei.

Mihai expiră.

— Mama?

— Stabilă. Dar am mai găsit ceva.

Când ajunseră la cabinet, Sorin îi conduse în camera din spate.

Pe masă era un cititor de microcipuri.

— Cățelușa e cipată.

Mihai se apropie.

— Și?

— Este înregistrată pe numele unei asociații din Brașov. „Casa Sfântul Francisc”.

Elena clipi.

— Un adăpost?

— A fost.

Sorin deschise un registru online.

— Asociația s-a închis acum șapte luni.

— Și câinii?

Veterinarul îl privi pe Mihai.

— Oficial, au fost transferați către alte adăposturi.

— Oficial?

Sorin întoarse monitorul.

În dreptul microcipului cățelei apărea un status.

„Transfer internațional — Austria”.

Data transferului era de acum patru luni.

Mihai simți stomacul strângându-i-se.

— Cățelușa asta n-a fost niciodată în Austria.

— Exact.

În următoarele două zile, Mihai nu mai dormi aproape deloc.

Mara, fiica lui de douăzeci și trei de ani, se întoarse din Brașov imediat ce află că tatăl ei fusese suspendat.

Studia dreptul și avea felul Elenei de a pune întrebări până când omul din fața ei rămânea fără loc unde să se ascundă.

— Tata, compania voastră sponsorizează asociații?

— Da.

— Inclusiv adăposturi?

Mihai se gândi.

În ultimii ani văzuse de mai multe ori afișe în depozit.

„Carpathia Logistic — transport gratuit pentru animale salvate.”

Pe atunci i se păruse o campanie frumoasă.

Mara deschise laptopul.

— Casa Sfântul Francisc a primit donații de aproape 300.000 de lei în ultimii doi ani.

Elena se apropie.

— De unde?

— Firme, persoane fizice și două fundații din străinătate.

Mara apăsă pe un fișier.

— Iar Carpathia Logistic apărea ca partener de transport.

Mihai se așeză.

Începea să vadă conturul.

Câinii erau înregistrați ca transferați în străinătate.

Transportul apărea efectuat.

Donațiile erau justificate.

Dar animalele rămâneau în România.

Unele ajungeau unde?

Mihai se gândi la cutia udă de pe șosea.

Nu voia răspunsul.

L-au primit două zile mai târziu.

Un bărbat pe nume Doru Stan, fost îngrijitor la Casa Sfântul Francisc, a acceptat să se întâlnească cu ei într-o benzinărie de lângă Brașov.

Avea cincizeci și opt de ani și mâini mari, crăpate.

Nu și-a scos căciula cât timp au vorbit.

— Eu am încărcat câinii, spuse.