Logodnica mea a fost lângă mine cât timp viața noastră însemna restaurante, vacanțe și o nuntă scumpă. După ce am ajuns acasă într-un scaun cu rotile și i-am spus că recuperarea ar putea dura luni, primul lucru pe care l-a întrebat a fost ce facem cu nunta. În aceeași seară a plecat. Femeia pe care ea o trata ca pe o servitoare nici măcar n-a vrut să mă lase singur.
Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elena a rămas.
Nu s-a transformat peste noapte în asistentă medicală și nici n-am lăsat-o să facă lucruri pentru care nu era pregătită.
M-a ajutat cu lucrurile simple.
Mi-a adus apă, mi-a mutat o măsuță lângă canapea și s-a asigurat că am telefonul la îndemână.
La un moment dat i-am spus:
— Poți să dormi. Nu se întâmplă nimic.
— Dacă aveți nevoie să vă ridicați?
— Te strig.
— Bine.
Atât.
A doua dimineață a venit asistenta.
Elena s-a dus acasă.
Sorina a apărut aproape de prânz.
— Cum a fost?
— Bine.
— Vezi? Ți-am spus că rezolvăm.
În zilele următoare venea aproape zilnic.
Uneori stătea o oră, alteori trei.
Nu dispăruse.
Dar devenea tot mai iritată de orice schimbare pe care accidentarea mea o producea în planurile noastre.
După patru zile m-a întrebat:
— Ai vorbit cu restaurantul?
— Nu.
— Dan, trebuie să știm dacă păstrăm data.
— Ți-am spus că nunta
