Logodnica mea a fost lângă mine cât timp viața noastră însemna restaurante, vacanțe și o nuntă scumpă. După ce am ajuns acasă într-un scaun cu rotile și i-am spus că recuperarea ar putea dura luni, primul lucru pe care l-a întrebat a fost ce facem cu nunta. În aceeași seară a plecat. Femeia pe care ea o trata ca pe o servitoare nici măcar n-a vrut să mă lase singur.
se amână.
— Dar de ce?
M-am uitat la ea.
— Pentru că peste două luni s-ar putea să nu pot sta în picioare ore întregi.
— Atunci stai jos. Modificăm programul.
— Sorina…
— Ce? Crezi că trebuie să aruncăm un an de organizare?
A doua zi discuția a devenit mai urâtă.
Elena era în living și strângea câteva cești.
Sorina a întins un pahar gol spre ea.
— Ia-l și pe ăsta.
Elena avea ambele mâini ocupate.
— Revin imediat, doamnă.
— Lasă ce ai acolo și ia-l acum.
— Sorina, am spus.
S-a întors spre mine.
— Iar?
— Da. Iar.
— Este angajată aici.
— Asta nu înseamnă că poți vorbi cu ea oricum.
Sorina a pus paharul pe masă.
— De când ai ajuns în scaunul ăsta, ai devenit incredibil de sensibil.
Elena a ieșit fără să spună nimic.
Am așteptat până s-a închis ușa.
— Trebuie să-ți spun ceva.
Sorina s-a așezat.
— Ce?
Adevărul era că medicii îmi spuseseră
