Logodnica mea a fost lângă mine cât timp viața noastră însemna restaurante, vacanțe și o nuntă scumpă. După ce am ajuns acasă într-un scaun cu rotile și i-am spus că recuperarea ar putea dura luni, primul lucru pe care l-a întrebat a fost ce facem cu nunta. În aceeași seară a plecat. Femeia pe care ea o trata ca pe o servitoare nici măcar n-a vrut să mă lase singur.
deja că prognosticul era bun.
Urma recuperare, dar cel mai probabil nu luni întregi în scaunul cu rotile.
Nu-i spusesem asta.
Voiam să văd ce se întâmplă dacă, pentru o perioadă, viața mea nu mai arăta ca înainte.
Când am terminat, Sorina a rămas câteva secunde fără să vorbească.
Apoi s-a ridicat.
— M-ai testat?
— Da.
— Ai stat aici și m-ai urmărit?
— Da.
— Ești bolnav.
— Probabil n-a fost cea mai bună metodă.
— Nu “probabil”. M-ai mințit.
Avea dreptate.
— Da.
— Și acum ce vrei? Să-mi spui că am picat examenul?
— Nu.
— Atunci?
— Vreau să știu de ce, în clipa în care ai crezut că situația mea poate dura luni, principala ta grijă a devenit cum salvăm nunta și cine este plătit să se ocupe de mine.
— Pentru că asta fac oamenii normali! Angajează profesioniști. Ce voiai? Să renunț la viața mea și să stau lângă scaunul tău douăzeci și patru de ore?
